Omăt pe flori de lacrimi


Acest poem nu este. Nu-i pentru tine. Nu.
Cum nu-i nici despre ura din clipa-n care tu
Ai frământat în lutul cuvintelor dureri
Și mi-ai zidit în suflet cetate de poveri.

În versurile-acestea, nu te iubesc. Nu văd
Că iar te muţi în grabă pe strada cu prăpăd,
Şi mă inviţi la masa cu noapte şi porunci,
Să beau un ceai de vise, când tu în vis m-arunci.

Şi nu-mi aduc aminte ce eşti, când nu mai vii,
Nici de mai ştiu ce-mi este sau tu ce nu mai ştii.
Nu te mai strig pe nume şi nici nu mai alerg
Spre ochi de vină care şi umbra mea o şterg.

Nu te sărut pe pleoape, pe gât şi nici pe piept.
Şi nu mai râd cu poftă. Şi nu te mai aştept
La ora unui strigăt ce sapă-n mine-ncât
Ajung să cred că viaţa o moarte mi-e şi-atât.

Nici mâinile nu-ţi mângâi. Nici vraja n-o mai sorb
Din verdele sclipirii, crestat de gândul orb.
Nu te mai strâng în braţe. Nici c-un fior timid,
În lagăr de iubire, eu nu te mai închid.

Şi-apoi, ce mai rămâne? Doar un izvor de jar,
Omăt pe flori de lacrimi şi-un colţ de buzunar
În care-ascunzi poemul ce pentru tine nu-i...
Dar ce vei face, oare, cu-nstrăinarea lui?

Eu nu mă tem că piere cuvântul meu supus,
Ci doar îmi este teamă c-ajung să cred ce-am spus.

COMMENTS